De-a lungul vietii ( si tind sa cred ca am trecut prin multe si am avut ce invata) oamenii care au totul, isi doresc intotdeauna mai mult, insa sunt frustrati fiindca nu reusesc sa identifice acel mai mult. Oamenii care au mai putin ii invidiaza pe cei care au totul si considera ca daca ar fi in locul lor, fericirea absoluta le-ar invada viata monotona. “Daca as fi in locul lui X, nu mi-as mai dori nimic”...insa multi nu inteleg ca tocmai aceasta este capcana suprema: sa nu mai ai ce-ti dori.
Mai sunt si acei oameni care nu au nimic, nimic de pierdut, si, cred ei, nimic de castigat. Unica solutie, indiferent de clasa din care ai face parte, este sa incepi sa privesti viata din alte unghiuri. Cata vreme 'nimic', 'ceva-ul' sau 'totul' din viata ta nu te mai multumeste, inseamna ca trebuie sa pornesti pe intortocheatul drum al cautarii fericirii. Asadar, sa ridicam ancora, suflam din adancul pieptului in panze si speram sa intalnim fericirea in persoana...
Cu mult timp in urma credeam ca fericirea a intarziat sa-mi iasa in cale. Incepeam sa ma indoiesc de existenta ei. Priveam in jurul meu, cautand o privire care sa-mi confirme ca la un moment dat cineva a intalnit-o. Insa in cale imi ieseau numai chipuri mohorate, incercanate, abatute, oameni in viata carora nu este timp pentru a cauta fericirea. Incep sa ma intreb daca anticii nu aveau dreptate: poate ca fericirea nu ne este menita in aceasta viata pamanteana.
Insa in inima incolteste speranta intelegand ca eu sunt tousi norocoasa fiindca imi gasesc timp sa caut ceea ce altii nici nu stiu ca ar putea gasi. Ma odihnesc o clipa, dar pare ca trec ani intregi fiindca viata fara fericire este o asteptare continua si teribil de apasatoare. Am pornit in cautarea fericirii. Si ma simt fericita caci am gasit-o in sfarsit.
Oamenii nu se opresc nicio clipa din freamatul lor zilnic sa se intrebe macar “Sunt fericit?”. Probabil ca se tem de raspuns. Probabil ca sunt atat de absorbiti de drumul pe care au pornit odata, in cautarea fericirii, incat au uitat motivul pentru care pasesc, respira sau muncesc, stiu doar ca trebuie sa se trezeasca pentru a face toate acestea.
Risc sa imi pierd si eu scopul privindu-i fermecata. Oare e mai bine sa nu o cauti deloc? Sa astepti sa vina singura? Nu cred, fiindca fericirea nu paseste cand te astepti mai putin. Necesita munca, visuri, cautari. Fericirea se construieste, nimeni nu o primeste degeaba. Poate doar animalele. Fiindca ele sunt tot timpul fericite. Sau pot deveni imediat fericite daca cineva le ofera un strop de afectiune. Si noi suntem ca animalele sau chiar niste animale... si atunci, e de la sine inteles, ca 'nimic, ceva sau totul' nu ne pot aduce fericirea... fiindca e vorba de 'cineva' pt a gasi fericirea.
Fericirea se traieste in doi. Cata vreme voi sufla numai eu in panzele corabiei mele, aceasta va sta pe loc. Fiindca este nevoie de doua suflete sa o faca sa pluteasca. Sa dea vietii, muncii, timpului un scop. Sa simti ca nu traiesti degeaba. Dar acum dupa atatia ani, corabia mea pluteste...suntem doua suflete care sufla in panze: eu si el (acel el care mi-a redat zambetul pe buze)
Sa ai curaj sa te intrebi daca esti fericit si sa iti razpunzi pe nerasuflate 'Da'. Si apoi, sa iti saruti multumita iubitul. Fiindca chipul lui este chipul fericirii tale. Asta inseamna adevarata fericire!
Insa pentru o fericire abosoluta si nemarginita noi (eu si el) mai avem nevoie de un singur lucru. Insa asta este alta poveste, pe care va voi spune-o la timpul ei.
